Hai-hui prin ţara noastră ... România

Ca temă pentru astăzi, am ales să vă "povestesc" câteva lucruri mai puţin  ştiute despre România, frumoasa noastră ţară:

• Este prima ţară din lume cu producţie de petrol înregistrată statistic (1857), cu exploatări între văile râurilor Prahova şi Trotuş.

• Depresiunea Colinară a Transilvaniei este cea mai mare din Europa.

• Carpaţii Româneşti includ cel mai întins lanţ vulcanic din Europa.

• Cea mai lungă peşteră este Peştera Vântului situată în Munţii Pădurea Craiului, din Munţii Apuseni: 31 338m peste 38 km.

• Unic în lume, Lacul Ursu de lângă Sovata are o concentraţie de sare mai mică la suprafaţă şi din ce în ce mai mare spre adâncime. Concentraţia de sare determină specificul variaţiei temperatu-rii pe verticală: 20°C la suprafaţă, 40°C la 1 m adâncime şi 60°C la 1,5 m adâncime; adâncimea maximă este de 19 m, iar suprafaţa de 45 000 m2.

• Cel mai înalt deal este Dealul Chiciora, din Subcarpaţii Getici:1 218m.

• Cele mai calde ape termale (56°C) se găsesc în împrejurimile oraşului Băile Herculane.

• Cel mai adânc lac glaciar din Carpaţi este Lacul Zănoaga, 29 m.

• În Bucovina s-au înălţat mănăstirile Voroneţ, Suceviţa, Arbore, Humor ş.a., ultimele urme ale culturii bizantine în Europa.

Mănăstirea Voroneţ:

Mănăstirea Suceviţa:

Mănăstirea Arbore:

Mănăstirea Humor:

sursa: wordpress.ro

Cetatea Poenari - Cheile Argeșului

Cetatea Poenari este situată în Cheile Argeșului, lîngă localitatea Arefu, la cațiva kilometri de barajul și lacul de la Vidraru, pe vale mai jos, lîngă Centrala Hidroelectrică Vidraru. Este construită de Vlad Țepeș, în scop de refugiu sau punct de observație, pe un vârf de munte, situat la înălțimea de aproximativ 400 de metri, față de nivelul văii. A fost construit, inițial, un singur turn, pe vremea lui Negru Vodă, și apoi, construcția a fost dezvoltată de către Vlad Țepeș, adăugîndu-i-se turnuri, ziduri și dependințe. De aici se pot admira priveliștile frumoase ale văii Argeșului, cetatea fiind un obiectiv turistic, căutat de turișii români și străini. Legenda spune că, Vlad Țepeș, fiind urmărit de turci, a scăpat refugiindu-se în această cetate, după ce a potcovit caii cu potcoavele invers, cu fața în spate, derutîndu-și astfel urmăritorii.

Acest loc amintește și de o mare victorie militară românească asupra cotropitorilor unguri. Carol Robert de Anjou, cu armata sa ungurească, a venit să li se-nchine Basarab I, cu toată Țara Românească (Țara Ungrovlahiei, cum i se mai zicea, adică, a Vlahiei dinspre unguri). Carol Robert de Anjou a fost înfrînt la Posada, în zilele de 9-12 octombrie, 1330, în timp ce se retrăgea. Acest lucru este menționat și în Cronica pictată de la Viena.

Pentru a se urca la cetate s-a construit, în zilele noastre, o scară de beton, dotată cu balustrade, cu 1480 de trepte.

sursa: Wikipedia

Lacul Capra - munții Făgăraș

Lacul Capra este un lac glaciar pe versantul de sud al masivului Făgăraș, la 2230 m altitudine. De aici izvorăște pârâul Capra, unul dintre izvoarele Argeșului. Lacul Capra se află în munții Făgăraș, la 45 de minute de cabana Bâlea.

În apropierea lacului se găsesc două monumente, în amintirea celor ce au pierit în avalanșe. Riscul plecărilor bruște și dezastroase ale zăpezii există real.

sursa: Wikipedia

Pasul Tihuța ...numit și Pasul Bârgău

       Pasul Tihuța (numit și Pasul Bârgău) este o trecătoare situată, în grupa nordică a Carpaților Orientali în sud-estul Munților Bârgău, la o altitudine de 1201 m.

Pasul se află pe drumul național DN17 (pe o porțiune suprapusă Drumului european E58) și asigură legătura între Depresiunea Dornelor și Depresiunea colinară a Transilvaniei

Cele mai apropiate stații de cale ferată se găsesc pe căile ferate secundare 502 – la Teșna și 516 la Dornișoara.

În apropiere se găsesc – spre nord Pasul Grădinița, spre nord–est Pasul Mestecăniș, spre est Pasul Păltiniș și spre sud–est Pasul Creanga.

sursa: Wikipedia

Cetatea Bastionară Alba Carolina

Cetatea Alba Carolina este o fortăreață cu bastioane de tip Vauban construită la începutul secolului al XVIII-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local .

Inspiratorul proiectului a fost mareșalul principe Eugeniu de Savoia, cel care a introdus în Imperiul Habsburgic sistemele de fortificații elaborate de Vauban în Franța pe timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Ansamblul făcea parte dintr-un sistem mai larg de puncte fortificate, menite a asigura defensiv noile provincii cucerite.

Lucrările pregătitoare au început prin ridicarea topografică din anul 1711, a orașului și cetății medievale.

Planul originar al cetății a fost trimis la Viena și aprobat de prințul Eugeniu de Savoia la 18 aprilie 1714, acesta împreună cu ordinul de începere a lucrărilor fiind înmânat la 26 aprilie 1714 generalului Steinville, comandantul trupelor imperiale din Transilvania. În iulie 1714 generalul primește în baza observațiilor venite de la Viena notificarea de a întocmi un nou plan, adaptat acestora.

Terenul necesar (140 ha), a fost eliberat între 1713-1715 prin dărâmarea vechiului oraș medieval, acesta trebuind să fie mutat în partea de est a cetății (actualul oraș de jos).

Construcția propriu-zisă - care urma să devină fortificația principală a Transilvaniei - a fost realizată între anii 1715-1738, în timpul împăratului Carol al VI-lea, guvernatori ai Transilvaniei în perioada respectivă fiind Sigismund Kornis (1713-1731), Ștefan Wesselényi (1731-1732), Francisc Anton Wallis (1732-1734) și Ioan Haller (1734-1755).

În 4 noiembrie 1715 s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol dedicat împăratului, situat pe latura de nord. Fortificația a fost ridicată cu materiale din zonă, munca brută fiind prestată în serii de câte două săptămâni de peste 20.000 de iobagi români aduși din toată Transilvania[5]. Cărămida s-a confecționat pe plan local, piatra brută a fost adusă de la Șard, iar cea fasonată de la Ighiu, nisipul din Mureș și piatra de var de la Meteș.

Zidurile - ușor oblice - s-au ridicat din cărămidă și piatră printr-o tehnică fără denivelări, pentru a provoca ricoșarea ghiulelelor metalice. Din vechea cetate medievală s-au utilizat totuși cele două bastioane construite în secolul al XVII-lea, care au devenit în cadrul a două noi bastioane, cavalieri - platforme de tragere.

Proiectul inițial nu s-a realizat în întregime, resursele financiare habsburgice fiind îndreptate ulterior spre fortificații situate mai aproape de granița cu otomanii. Astfel, după 1738 nu s-a mai construit circa 10 la sută din dispozitivul gândit inițial, renunțându-se la construirea unei a patra linii de apărare ce trebuia să înglobeze o parte din oraș pe latura estică și, la fortul de pe Dealului Furcilor, iar dintre șanțurile exterioare n-a fost terminate decât cel dinspre oraș.

În 1747 s-au reluat lucrări sub conducerea generalul Bohn (care a și propus un nou proiect - nerealizat - de fortificare exterioară spre oraș și spre Dealul Furcilor), dar nu după mult timp s-au întrerupt. Câteva lucrări rămase neterminate au fost reluate în anul 1812 precum și în timpul asediuluii din 1849.

sursa: Wikipedia

Transalpina, drum peste creasta munților ...

Transalpina (DN 67C) este o șosea din Munții Parâng, în Carpații Meridionali. Este cea mai înaltă șosea din România, având punctul cel mai înalt în Pasul Urdele (la 2.145 m). Drumul face legătura între orașele Novaci din județul Gorj și Sebeș din județul Alba. Fiind un drum alpin, este închis pe perioada iernii.

Transalpina străbate patru județe - Gorj, Vâlcea, Sibiu, Alba - traversând Munții Parâng de la sud la nord, altitudinea cea mai mare având-o pe o porțiune de aproximativ 20 de km, în județul Vâlcea, unde se prezintă ca o "șosea de creastă".

Dacă la începerea lucrărilor de modernizare, în 2009, drumul dinspre Novaci era asfaltat numai până la Rânca (1.600 m). În prezent drumul este asfaltat până la Sebeș. Drumul este bun, fiind finalizat in 2012, insă dificil după ce se ajunge in zona alpină datorită serpentinelor si curbelor foarte stramte.

Inceputurile acestui drum sunt neclare. Unele surse susțin că a fost construit prima dată de legiunile romane în timpul războaielor cu dacii, motiv pentru care pe hărțile de istorie este trecut sub denumirea de „coridorul IV strategic roman”.

Există și o legendă locală, care spune că, la sfârșitul secolului XVIII și la începutul secolului XIX, fiecare familie a participat la construirea unei porțiuni din acest drum, în funcție de posibilitățile fizice și financiare ale sale.

Potrivit altor surse, șoseaua a fost construită și pietruită de germani în timpul Primului Război Mondial, din rațiuni militare, însă a fost foarte puțin folosită.

Cert este că drumul, cunoscut ca "Poteca Dracului", a fost inițial o potecă de munte, folosită de către păstorii din Mărginimea Sibiului pentru a traversa munții cu turmele de oi în Țara Românească.

Drumul a mai fost reabilitat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când germanii aveau nevoie de această cale de acces din motive militare. De atunci a fost foarte puțin întreținut.

După revoluția din decembrie 1989 drumul nu a mai fost întreținut, o parte a zidurilor de sprijin au fost desființate, piatra fiind sustrasă și utilizată la realizarea fundațiilor unor vile ce au fost construite la Rânca.

În 2008, în ultimele luni de mandat ale ministrului de atunci al Transporturilor, Ludovic Orban, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România (CNADNR) a decis să scoată la licitație reabilitarea DN 67 C. Lucrările au început efectiv în 2009, investiția licitată ridicându-se la 1.3 miliarde de lei. Șoseaua a fost dată parțial în circulație în 2010.

sursa: Wikipedia

Castelul Corvinilor, cetatea medievală a Hunedoarei

Castelul Hunedoarei, numit și Castelul Corvinilor, al Corvineștilor sau al Huniazilor, este cetatea medievală a Hunedoarei, unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România.

Castelul a fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcție impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane și un donjon. Acoperișurile sunt înalte și acoperite cu țiglă policromă. Castelul a fost restaurat și transformat în muzeu.

Cetatea a fost una dintre cele mai mari și vestite proprietăți ale lui Ioan de Hunedoara. Construcția a cunoscut în timpul acestuia însemnate transformări, servind atât drept punct strategic întărit, cât și drept reședință feudală. Cu trecerea anilor, diverșii stăpâni ai castelului i-au modificat înfățișarea, îmbogățind-ul cu turnuri, săli și camere de onoare. Galeria și donjonul - ultimul turn de apărare (turnul "Ne boisa" = Nu te teme), rămase neschimbate de pe timpul lui Ioan de Hunedoara, precum și Turnul Capistrano (după numele lui Ioan de Capistrano, un vestit călugăr de la curtea castelului) reprezintă câteva dintre cele mai semnificative părți ale construcției. Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor (o mare încăpere de recepții), Turnul buzduganelor, Bastionul alb care servea drept depozit de bucate și Sala Dietei, având medalioane pictate pe pereți (printre ele se găsesc și portretele domnilor Matei Basarab din Țara Românească și Vasile Lupu din Moldova). În aripa castelului numită Matia se mai deslușește destul de vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că își trag numele urmașii lui Ioan de Hunedoara (Corvini). În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Ioan de Hunedoara, se află o fântână adâncă de 30 de metri. Conform legendelor, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ținut de cuvânt. Se spunea că inscripția de pe zidul fântânii inseamnă „Apă ai, inima n-ai”. În realitate, conținutul descifrat de specialiști este Cel care a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică.

sursa: Wikipedia

Hanul lui Manuc, unul dintre cele mai vizitate puncte turistice ala Bucureștiului.

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din București, important obiectiv turistic și monument istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obține demnitățile de dragoman și bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparținut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Curții domnești. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără și alte moșii: Dragomireștii din Vale, Dragomireștii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giulești, Popești, Mudurgan, Brobodeț, Hagi-Gheorghe, Cuhnești, și altele, pomenite în testamentul său din 1815.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii.

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864.

Cu toate aceste, în zilele noastre, Hanul lui Manuc este unul dintre cele mai vizitate puncte turistice ala Bucureștiului.

sursa: Wikipedia